Forțat de împrejurări, într-o zi cu soare, am străbătut Lugojul „la pas”. Și dacă tot a trebuit să o fac, mi-am zis că nu ar strica să deschid bine ochii și să văd și altfel, nu doar din mașină, „minunăția” de oraș în care ne ducem traiul. „Lugojul, o ruină…” a fost concluzia pe care am tras-o la final. Afundat în mizerie, desfigurat arhitectural, parcă urât de toți cei care ar fi trebuit să-l iubească.
Și uite așa am pornit eu încetișor, dar foarte hotărât, de pe strada Bocșei până la (încă) Benzinăria OMV, de pe strada Timișorii. Un traseu destul de lung, dar care străbate cam tot orașul.
Strada Bocșei, cam aceeași de ani buni. Singura stradă din oraș prevăzută cu piste pentru biciclete, dar impracticabile. Plin de gropi, denivelări (de la rădăcinile copacilor), și multă, foarte multă mizerie. Hârtii și peturi, chestii de astea pe care civilizația umană le lasă în urma sa, la tot pasul. Fântâna „lui Martinescu” din cartier, la fel ca celelalte din oraș, toată spartă și mizeră. Rădăcinile arborilor tăiați la repezeală în toamna trecută au fost înconjurate de o bandă portocalie, care accentuează aspectul dezolant al străzii. Dar, totuși, se și lucrează! Fosta Școală Generală Nr. 1 este în plină transformare. Din ce am citit eu ce scria pe plăcuța aia în care se prezintă cine și ce face, termenul de execuție e de 36 de luni. Adică 3 ani. Și va deveni grădiniță. Păi spor la muncă să aveți!
Pe strada Comuna din Paris (aia cu Clubul copiilor) principalul „obiectiv turistic” este fosta Cazarmă. Și acum îmi amintesc întâlnirea de la Primărie din noiembrie 2020 când primarul demis ne anunța pe toți cei care lucram în cultură cum că, într-un interval scurt de timp, ne vom muta acolo. Au trecut de atunci aproape 4 ani și, din câte am citit tot pe plăcuța aia de prezentare, termenul de finalizare este aprilie 2024. Hmmmm, aprilie 2024? Adică va fi gata într-o lună și un pic? N-are cum, că acolo este un dezastru. Am înțeles că din cauza întârzierii lucrării s-a pierdut și finanțarea europeană și acum o facem pe cheltuiala noastră.
Și am ajuns și pe strada Mocioni. Practic, am refăcut traseul denumit de Lugojeni „Corso”, de la Gară până la Ceasul Electric. Vai de mine! Nu cred că există vreo scuză care să justifice halul în care arată. Primul șoc este fosta Cofetărie Nicole/Camelia, din care a mai rămas zidul exterior. E adevărat, are termopane, dar totuși… Dalele vechi de pe centru, toate distruse. Și acum îmi amintesc cu câtă mândrie inaugura, în 1996, fostul primar Turcanu acest centru, „dalat” de o firmă lugojeană. O „dalare” care nu a ținut nici 30 de ani…
Fosta Școală Generală Nr.5, actualmente altă școală, este în plină toaletizare exterioară. Bravo lor că fac acest lucru, mai ales că acea clădire este una dintre cele mai vechi din oraș și cu o istorie foarte bogată. În contrast (și ce contrast!!!) este clădirea de vis-a-vis. Este vorba despre Casa Căsătoriilor, că așa mai scrie încă pe o placă de pe fațada ei. Fostul Club al Tineretului, în anii de dinainte de ’89, devenită ulterior Discoteca „Black Box“. În acel spațiu, îmi povestea domnul Stefan Katona, a fost înființat primul Club de Jazz lugojean. Acuma, totul este o ruină. Un lanț imens prins cu lacăt se asigura că nimeni nu poate intra pe ușă, chiar dacă un geam este larg deschis. Nici nu vreau să mă gândesc ce o fi înăuntru… Și este clădirea Primăriei. Situată ultracentral. Bătaie de joc…
În locul unde pe timpuri erau avizierele orașului și unde ne uitam să vedem ce filme mai vin la cinematografe, „cineva” se pare că a aprobat să fie făcută „artă urbană”. Adică să fie tot locul umplut de graffiti. Nu sunt eu cel mai în măsură să critic într-un fel sau altul actul artistic, dar părerea mea sinceră este că acea „operă de artă” se potrivește ca nuca-n perete în acel loc. Dar la cum arată tot Centrul, mai contează?
Despre „bucata” aia de 80 de metri liniari, de la semafor și până la Ceasul Electric, ce mai pot spune? S-a scris/vorbit mult despre ea. Este, practic, „cireașa de pe tort” a aspectului orașului. Într-un miros de mâncare abundent (e acolo o hamburgherie, care își revarsă mirosurile direct în capul trecătorilor…) atent să nu mă împiedic de gardurile aruncate de jur împrejur, am trecut în viteză de acel loc. Și când va fi gata (și, poate, frumos), ne vor trebui mulți ani să depășim suferința prin care am trecut în toți acești ani, din cauza aspectului Centrului orașului.
Splaiul „C. Brediceanu”, cu dalele pietonale nu demult montate, dar distruse rău, cu becuri doar 2 din 3 pe fiecare stâlp ornamental (s-o fi gândit cineva că al treilea, cel care e situat spre râul Timiș, consumă doar curent și nu ajută deloc la iluminatul pietonal?) are 2 „frumuseți” arhitecturale. Este vorba de fosta Casă a personalităților, ajunsă pe mâna unor oameni de afaceri care, după ce au distrus-o, au lăsat-o în paragină, și de celebrul Centru Național de Informare și Promovare Turistică, adică urâțenia aia în formă de cort mongolez, care are „frunza lui Udrea” pe ea. Și dacă ar fi fost o curățenie exemplară și șoseaua și trotuarele impecabile (ceea ce nu e cazul…), tot ar fi urât acest Splai, din cauza lor…
După ce am trecut Podul de beton, plin de praf și cu ale lui balustrade nevopsite de ani buni, am ajuns pe cealaltă parte a malului Timișului. Apropo, malurile sunt sunt pline de mizerie. Nu zic că nu oamenii sunt de vină, dar asta nu înseamnă că autoritățile trebuie să stea cu mâinile în sân și să se facă că plouă (cacofonia nu e întâmplătoare…). Toată faleza e plină de denivelări sau gropițe (asta nu înseamnă că e drăguță…).Aceleași dale pietonale, montate nu foarte demult, sunt distruse rău de tot. Cred că a fost o foarte bună afacere, la timpul ei, dalarea asta a malurilor. Dar nu pentru noi, cei care ne rupem picioarele acuma pe acolo…
De pe mal, atât cât se poate vedea din cauza vegetației neîngrijite, apare în toată „splendoarea” ei Insula din Cotu Mic. Și Podul lui Leucuța. Ambele în stare maximă de degradare. Țin minte că acum vreo 2 ani, vuia presa locală cu fel și fel de declarații despre „punerea pe hartă” a Insulei. Și s-au mai dat și 60.000 de euro pentru dărâmăturile existente acolo. Ah, am uitat, eu nici nu știu cât lucrează actuala administrație, doar sunt rău și critic toată ziua fără motiv (așa mi-a spus un edil, când i-am spus că Lugojul arată în ultimul hal…)
Cam asta am văzut eu, străbătând Lugojul. Sincer, nu știu când va arăta altfel. Este așa de distrus acest oraș, încât nu pot să-mi închipui cum se mai poate repara vreodată. De multe ori, decât să repari o construcție, e mult mai bine să o demolezi și faci alta nouă în loc. Din păcate, acest lucru nu se poate. Orașul va trebui reparat. Poate, poate, se va găsi la un moment dat cineva care să îi redea frumusețea de odinioară. De încercat, au încercat mulți, dar uite cum am ajuns. Lugojul, nimic altceva decât o ruină…
Hub media Lugoj 
Lasă un comentariu