În orașele mici, cultura rămâne ultimul lucru care atrage atenția cuiva…-Comentariile săptămânii

În orașele mici, unde timpul pare că se scurge puțin mai lent, iar evenimentele sunt rare, cultura adevărată și-a pierdut de mult locul la masă. Nu că ar fi fost vreodată cap de afiș, dar măcar era invitată din politețe. Astăzi, confuzia e totală: dacă un eveniment are muzică, lumini și oameni cu telefoane în aer, e automat considerat „cultural”.

Cultura autentică, cea care se construiește în jurul teatrului, literaturii, muzicii clasice sau artei vizuale, a ajuns să fie tratată ca o curiozitate. E „ceva” ce se mai face, din când în când, pentru un public restrâns și ușor ciudat, care mai citește, mai merge la spectacole și – deloc surprinzător – e considerat puțin elitist.

Divertismentul, pe de altă parte, e rege. Și nu e nimic greșit în asta. Toți avem nevoie de relaxare, de râs, de momente în care nu ne gândim prea mult. Problema apare când îl luăm pe „regele divertisment” și îl punem pe tronul culturii, ca și cum ar fi același lucru. Nu sunt. Una te face să te simți bine pentru că te relaxează, cealaltă te face să simți ceva profund, să înțelegi, să reflectezi. E diferența dintre o porție de popcorn și o carte bună. Le poți aprecia pe ambele, dar nu le confunda. Una îți umple timpul, cealaltă îți umple sufletul…

Și apoi, din umbră, vine kitschul. Zgomotos, sclipitor, fără rușine. Kitschul e cel mai accesibil și, deci, cel mai răspândit. Festivaluri cu denumiri absurde, cu standuri pentru mâncare, pentru copii, pentru bunici sau pentru orice ar mai atrage lume, muzică (?) la volum maxim, cu artiști „gonflabili”. Asta e „cultura” care se vinde, se aplaudă și se postează. Dacă are destule beculețe și e pe gustul mulțimii, primește buget, promovare și toată gloria. Iar evenimentele culturale reale? Rămân la coadă, bifate în agende ca obligații sau puse în program „pentru echilibru”.

În acest haos de gusturi și priorități, cultura adevărată pare că îmbătrânește prematur. E ignorată, descurajată și chiar ridiculizată, pentru că nu se vinde ca restul. Nu aduce „engagement”. Nu face „buzz”. Dar cultura nu e despre aplauze spontane și poze frumoase. E despre profunzime, despre ce rămâne după ce luminile se sting. Iar în orașele mici, din păcate, aceste lumini nu se mai aprind demult în direcția bună.

Mi-aș dori să pot încheia acest articol într-un mod optimist. Dar acel „totul va fi bine” nu cred că mai este posibil. Suntem deja în bula kitsch-ului și nu mai știm cum să ieșim din ea. Cultură, divertisment sau kitsch? Oare când vom mai putea alege?