Două nopți pe malul Dunării, între bălăceală, bac și bere rece. Un jurnal de călătorie cu umor și ponturi de luat la drum.
O decizie luată spontan, cu pașaportul copilului în buzunar
N-am mai scris de mult timp un jurnal de călătorie. M-am obișnuit ca în ultimii ani să apreciez detașat frumusețile zonelor pe care am decis să le vizitez și să las deoparte „ochiul de jurnalist”.
Dar de data aceasta am zis că nu ar strica să fac o excepție. Poate și ca exercițiu lucrativ… Căci, până la urmă, a scrie un reportaj, chiar și într-o vacanță, tot plăcere se numește. Asta dacă ai hobby-ul ăsta în tine…
Decizia de a pleca câteva zile pe la vecinii sârbi a venit peste noapte. Nu a fost o planificare strictă și riguroasă. Poate că am fost influențați și de faptul că, după aproape doi ani de… lene, am reușit să-i reînnoim copilului pașaportul.
Destinația: Lacul de Argint, alias „litoralul” sârbesc
Canicula ce se prefigura pentru zilele respective a fost și ea un factor decisiv. Și cum distanța e cam lungă până la alte „litoraluri”, am ales să revizităm Lacul de Argint (Silver Lake), zona de agrement de lângă Veliko Gradiște.
Am mai fost de câteva ori acolo (practic, copilul până la vârsta asta nici nu cunoaște alte „litoraluri” în afară de acesta…), așa că nu a fost chiar complicat să luăm această decizie.
Cazarea: rezervare pe Booking, confirmare pe WhatsApp
Pe internet, am găsit rapid o cazare. Cunosc deja destul de bine zona și știu cam pe unde sunt cazări bune și unde nu. Deși puteam să sun și „pe direct”, am decis totuși să apelez la Booking. Parcă ești mai în siguranță, cu ajutorul lor.
Dialogul cu cei de la cazare l-am realizat până la urmă pe WhatsApp și în limba engleză. A fost un dialog foarte prompt și explicativ. Mi-am dat seama că, deși zona este frecventată de foarte mulți români, încă mai avem o imagine bună.
Când am întrebat cum voi plăti, mi s-a răspuns: „când plecați, lăsați cheia și banii în safe box”. Măi, asta da încredere în oameni…
Traseul: scurt, ușor și cu viteză limitată la sârbi
Traseul până acolo nu e nici prea lung (în jur de 180 de km) și nici prea dificil: Lugoj – Sacoșul Turcesc – Jebel – Stamora Moravița (vama) – Vârșeț – Stara Palanka – Ram – Lacul de Argint.
Un drum pe care îl faci cu mașina în aproximativ 3 ore și un pic, cu mici opriri. Șoseaua – destul de bună, doar că la sârbi drumurile sunt incredibil de înguste. Atenție la viteză! La ei se circulă cu 40 km/h în oraș și 80 km/h în afara localității.
Vama, pustie! O minune de necrezut
Prima mea mare mirare din această călătorie a fost chiar la trecerea frontierei. De fiecare dată când am trecut până acum pe la Stamora Moravița era cel puțin o coloană de mașini. Poate nu era chiar așa mare numărul lor, poate era doar cheful de muncă al vameșilor, nu știu să vă spun. Cert este că mereu stăteam minim 20-25 de minute până să trecem de una dintre vămi…
Acum… pustiu. Și la români, și la sârbi! Am fost singura mașină din ambele vămi. Aproape că m-am panicat, de nici n-am mai știut către care gheretă să mă îndrept să prezint documentele. Ba mai mult, toate fețele – indiferent de țara de proveniență – erau zâmbitoare și pline de bunăvoință. Ține-i, Doamne!
Prima oprire: supermarketul DIS din Vârșeț. Stara Palanka-locul din care am luat bacul
Direct din vamă (după o scurtă oprire la un supermarket – Dis, în Vârșeț ), am ajuns la Stara Palanka, locul din care se ia bacul. Nu e departe de Vârșeț, cam la vreo 25-30 de km. Așa că, dat fiind faptul că am trecut prin vamă ca prin brânză, am ajuns cu vreo 40 de minute mai devreme. Am avut timp și de cafele și sucuri în zona respectivă. Chiar în locul de îmbarcare, pe acel braț al Dunării, sunt 2 restaurante. Dacă vii cu timp suficient, poți mânca niște pește grozav acolo și, mai ales, proapspăt.
Plata se poate face cam peste tot în Serbia cu cardul, motiv pentru care nu m-am mai chinuit să schimb lei în dinari, la Vârșeț (acolo e singurul loc unde poți schimba lei în dinari. În rest, la Veliko Gradiște sau Lacul de Argint, nu – doar valută!). Oricum, plata de pe card oferă cel mai bun schimb valutar, comparativ cu exchange office-urile lor.
Bacul nu te așteaptă
Programul e foarte strict la trecerea cu bacul. Oamenii ăia de la bac habar n-au că tu trebuie să vii să treci, așa că nu te așteaptă… Dacă e scris pe tabla aia cu programul că la ora 11.30 a plecat bacul, fii convins că la 11.31 îi faci de pe mal cu mâna (am pățit-o cu 2 ani în urmă…). Cei care vor să știe programul de trecere pot găsi informații pe site-ul Dunav Trans (și întotdeauna să vă reglați ora după țara în care vă aflați, cum ați trecut vama!)
Trecerea am plătit-o în lei (am avut de ales între 100 de lei sau 2000 de dinari, pentru mașină mică). Comparativ cu 2019, când am trecut prima dată cu bacul pe aici, s-a scumpit simțitor. Atunci am plătit echivalentul a 35-40 de lei.
Atmosferă de motocicliști și Titanic
Traversarea cu bacul a fost mișto, ca de fiecare dată. Mereu am sentimentul ăla de DiCaprio din Titanic, dar ăla din prima parte a filmului, când e pe vapor, nu în apă… Acum a fost și mai și, că împreună cu noi au mai trecut și vreo 30 de bikeri. Pe lângă faptul că am avut ce motoare admira, am ascultat și muzică bună pe tot traseul (Bijelo Dugme, Judas Priest, Black Sabbath etc.).
Copilul, devenit de ceva timp rocker, era în al nouălea cer! (mi-am surprins și nevasta dând din cap, ușor perceptibil, la vreo 2 melodii…)
Primele impresii la sosirea în stațiune
După debarcarea în zona Castelului de la Ram, ne-a mai luat cam 20 de minute până am ajuns la Lacul de Argint. V-aș povesti mai multe despre această stațiune, dar cel mai bine e să aflați singuri despre ea, de pe Wikipedia.
De fiecare dată când ajung aici sunt surprins de câte construcții noi au mai apărut. Dacă în 2018, când am fost prima dată, erau ceva locuri de cazare pe la câteva pensiuni, acum este un cartier de blocuri în toată regula.
Nu pot spune exact capacitatea de cazare existentă în zonă, dar pot estima că ea ar trece ușor peste 10.000 de locuri. Din care mai bine de jumătate sunt construcții noi, nu mai vechi de 5-6 ani…
Apartamentul Silver Dream 1 – alegere inspirată
Cazarea (am ales să stăm într-un bloc cu 4 etaje, la apartamentele Silver Dream 1) a fost exact cum era descrisă pe Booking – pe malul lacului, loc de parcare gratuit, acces la etajul 3 cu lift, apartament (living open-space, cu baie și dormitor) cu balcon.
Totul aproape nou nouț în interior. Cum v-am spus, construcții noi, deci nu am avut mari emoții. Plus wi-fi foarte bun (de ne-am liniștit cu toții, noi, ăștia, dependenții de smartphone-uri…)
Plimbare de recunoaștere și prânzul sârbesc
După despachetare, a urmat o scurtă plimbare pe faleza lacului, pentru reîmprospătarea memoriei locului. Și da, toate magazinele, restaurantele sau boutiq-urile erau la locul lor. Ba chiar mai apăruseră câteva noi. Așa că am îndrăznit să „atacăm” un prim prânz pe tărâm sârbesc.
Pentru că știam că va urma să mă duc cu copilul la o bălăceală mai târziu (că de aia am venit pe caniculă până la Dunăre, nu?), am decis să o iau mai încetișor cu ce va fi în farfurie.
Am ales un restaurant de pe faleză (se numește Kod Brke). Am mai mâncat aici în anii precedenți și știam că excelează în preparatele din pește. Am luat două porții de somn, eu și nevasta, iar pentru copil doar o ciorbă cu carne.
Somn gustos, bere rece și porții ca la sârbi
Somnul, porții mari și oase puține, a venit și cu cartofi făcuți la cuptor. Două limonade, o apă plată și două beri la draft ne-au ajutat să terminăm mai ușor tot ce am avut în farfurii.
Recunosc, nu mai sunt prețurile de acum 3-4 ani, dar încă sunt mai mici decât la noi. Toată consumația a fost undeva la vreo 180 de lei.
Bălăceala – între pietriș și nisip, cu minge de handbal
Locurile de bălăceală sunt destul de multe în această zonă. Sunt și private, cu baldachine sau umbrele, dar poți să-ți pui și prosopul pe mal și să intri în Dunăre.
Mare parte din zona respectivă este special amenajată și curățată pentru plajă. La fel și intrarea în apă. Se intră pe un pietriș destul de mic, după care e nisip. Asta, cum am spus, doar în zonele amenajate.
Altfel, e nămol, cum e normal să fie. Apa e destul de mică în zonele amenajate. Poți merge chiar vreo 20 de metri în larg, că nu depășește 1,50 m. În zonele neamenajate, dacă nu știți să înotați, mai bine să nu intrați. Nu există salvamar prin zonă…
Noi ne-am aventurat în spațiul amenajat din fața locului de cazare și am tras o bălăceală pe cinste, mai bine de o oră. Adică o oră n-am ieșit din apă, că era și caldă și curată și am avut și o minge de handbal, cu care i-am stresat pe toți cei din jur…
Alternativa: Aqua Park-ul pentru cei mici (și mari)
Cei care nu doresc să intre în Dunăre (recunosc, primele 2 dăți nici eu nu am făcut-o) au varianta unui Aqua Park.
Pentru copii, e ideal, chiar dacă are prețul destul de mare (dar nu mai mare decât la noi în zonă…). Sunt și două tobogane, dar de mici dimensiuni. Cum am spus, pentru copii e bine. Nici pentru adulți nu e chiar rău. În incintă este un bar, unde găsești bere la draft…
Cina: de la terasă îndoielnică, la plimbare liniștită
Cina am hotărât să o luăm tot la o terasă de pe faleză, unde am văzut noi mai multă lume, pe la prânz. Era chiar lângă cazarea noastră. Nu prea arăta a restaurant, era mai degrabă o mică terasă, dar ne-am gândit că or fi știut oamenii ăia care s-au înghesuit la prânz ce fac.
Ei, ne-am dat seama (cam târziu, că deja comandasem) că… nu știau. Am mâncat, e adevărat, nu prea scump, dar nici prea bine… Deh, se mai întâmplă…
Și cum în afară de o plimbare prin stațiune, unde să admiri ce vile și blocuri noi și frumoase s-au mai construit, nu prea ai ce face, ne-am retras în apartament.
Wi-fi-ul și un televizor cu diagonală imensă ne-au făcut seara mai mult decât plăcută.
Mic dejun la cameră și bălăceală matinală
Dimineața, după cafeaua, ceaiul și mini-croissantele consumate la cameră, am pornit din nou la bălăceală. Am ales același loc, dar era mai puțină lume, căci sârbii nu sunt foarte matinali (apropo, dacă vreți să mâncați micul dejun la restaurante, nu găsiți niciunul deschis înainte de ora 9.00. De multe ori nici la ora aia nu sunt deschise, chit că așa scrie în program…).
Apa, la fel de curată și caldă, ne-a făcut să ne simțim minunat (și chiar revigorant, pentru cei care au încercat, cu o seară înainte, și coniacul locului…)
Cumpărături în Veliko Gradiște și prânzul de referință
Cum nu poți să vii în Serbia fără să faci și cumpărături (mai ales că trebuia să schimb ceva euro, pentru a-i lăsa gazdei), pe la prânz am dat o fugă până la Veliko Gradiște, orășelul înfrățit cu Lugojul (pun pariu că mulți nu știați asta…).
E cam la vreo 2 străzi distanță… Glumesc, dar sigur nu sunt mai mult de 3 km. Nici despre el n-am să vă povestesc aici, dar aflați amănunte vizitând pagina lor de Wikipedia.
Acolo am găsit un supermarket (de fapt, știam de el de pe internet) care vindea la un preț destul de bun anumite produse – Vivko.
Cam la toate produsele fabricate în Serbia, prețurile sunt mai mici decât la cele similare, care se găsesc la noi. Dar diferența nu mai este chiar la fel de mare, ca acum vreo 4-5 ani.
Prânzul l-am luat la Casina Haiducilor, un foarte frumos restaurant situat chiar în apropiere de parc, aproape de Dunăre.
Cum am spus, cu o seară înainte am mușcat-o rău de tot cu cina, dar acum știam că aici nu aveam cum să dăm greș. Nu era prima dată când veneam.
Prânzul cu pljeskaviță autentică
Pe lângă ospitalitatea exemplară, la Casina Haiducilor mereu am găsit cea mai bună pljeskaviță pe care am mâncat-o vreodată.
Știu, mai multe restaurante din România au în meniu pljeskavița. Dar nu le băgați în seamă. Pljeskavița adevărată se mănâncă doar în Serbia. Restul sunt doar încercări nereușite. E la fel ca și cu pizza care nu e făcută în Italia…
Eu și copilul am mâncat pljeskavița (el aproape că a reușit să mănânce o porție întreagă…), soția o porție de pește la grătar (somn). Împreună cu două Pepsi, două ape plate mari și o salată sârbească, am plătit în jur de 225 de lei.
Eu m-am înverșunat să mănânc tot ce aveam în farfurie (că așa am fost crescut de mic, că nu-i frumos să lași…), dar nu fără eforturi imense…
Furtună de după-amiază și somn de boier
Când ne-am întors în stațiune, ar mai fi urmat și bălăceala de după-amiază, dar o scurtă furtună (mai mult vânt decât ploaie) ne-a dat planurile peste cap.
Oricum ne bălăcisem destul și trebuie să recunosc, după cât am mâncat la prânz, un somn, chiar dacă nesănătos – ar spune medicii – a venit la fix!
Plimbare de seară, port și vaporașe
Pe seară, obișnuita plimbare pe faleză, cu o scurtă trecere peste digul natural care separă lacul de Dunărea curgătoare. Este un mic port acolo, unde pot fi admirate câteva ambarcațiuni ancorate.
Cei care doresc să facă o plimbare pe Dunăre (care implică și Cazanele Dunărene) pot lua de acolo un vaporaș. Cred că plimbarea ține o zi întreagă. Aici, recunosc, nu mi-am făcut lecțiile, căci nu am fost interesat.
Ultima cină: revenire la Kod Brke și dietă pe jumătate
Pentru cină, am apelat la același restaurant unde am mâncat și în prima zi, când am ajuns – Kod Brke.
Eu am decis să comand ceva ușor, că prea dădusem de toți pereții cu dieta pe care mă tot chinui să o țin de vreo lună de zile. Așa că am comandat doar un șnițel vienez, fără nimic altceva.
Soția și copilul, solidari cu mine, au comandat și ei niște carne de pui cu cartofi la cuptor.
Că ospătarul nu a înțeles că nu doream și eu cartofi, nu a fost o problemă. Problema a fost mărimea șnițelului. Practic, mai mult am bănuit că sub el se află și o farfurie… Imens, nu alta!
Dar, cum de mic am fost învățat să nu las nimic în farfurie, că nu-i frumos, am reușit și de această dată să nu supăr gazdele…
Pentru cele 3 porții de mâncare, o apă plată (mare), un suc și o bere la draft (dieta pe care o țin eu implică doar mâncare…), am plătit undeva la 125 de lei.
Am lăsat ciubuc și toți dinarii pe care i-am găsit prin buzunare (sigur i-am făcut seara mai bună ospătarului, care se cam întristase când a auzit că vrem să plătim cu cardul…)
Plecarea
Dimineață, pe la 9.15, am împachetat și am plecat. Am lăsat banii pentru cazare așa cum ne-am înțeles cu gazda (apropo, am uitat să vă spun, am plătit doar 45 euro pentru o noapte).
La ora 10.00 (nu!) ne aștepta bacul la Castelul de la Ram. După nici o oră de la debarcare (am mai făcut o mică escală la un supermarket din Vârșeț – Roda), am fost la vamă.
Am avut 2 mașini în fața noastră, dar vameșii (din ambele țări) s-au mișcat exemplar și nu am stat mai mult de 5 minute, nici la sârbi, nici la noi. De căutat în bagaje, nici vorbă. Cum am mai zis: Ține-i, Doamne!
Reîntoarcerea în Lugoj: bine ai venit, cu ploaie!
Până acasă, drum fără peripeții, așa că, după 1 oră și jumătate, am ajuns la Lugoj. De bucuria revederii, orașul ne-a întâmpinat cu o ditamai furtună.
Dar nu-i bai, nu ne-am supărat…
P.S. – Despre ce nu am pus
(1) Nu am pus poze (decât aia, prima) pentru că, așa cum am scris în titlu, acesta este un jurnal de călătorie și nu un foto-reportaj. Oricine, în ziua de azi, poate realiza, inclusiv cu un smartphone oarecare, un foto-reportaj. Cu jurnalul de călătorie, în schimb, e puțin mai greu…
(2) Sper să vă fie de ajutor jurnalul pe care l-am scris, cât și linkurile pe care le-am postat, în cazul că vreți să dați o fugă până pe „litoralul” sârbesc!
Hub media Lugoj 
Lasă un comentariu