După ce am publicat articolul „Monument închinat eroilor sovietici sau cimitir?”, m-au uimit câteva reacții. Nu cele legate de oportunitatea mutării monumentului, căci nu despre asta a fost vorba în articol (deși mulți nu și-au dat seama…), ci despre felul în care unii au înțeles ceva, de-a lungul vieții, din istoria patriei.
Stema sovietică de pe obeliscul din Parcul Gării din Lugoj este privită de foarte mulți cu nostalgie, indulgență, sau chiar cu un soi de mândrie reținută. Au fost comentarii prin care, pe un ton grav și serios, mi s-a transmis că „în fond, Uniunea Sovietică ne-a eliberat” și că „simbolul ăla nu ar trebui văzut doar ca o amintire a ocupației, ci ca o parte pozitivă a istoriei”.
Mi-am dat seama că ne confruntăm, ca nație, nu doar cu o lipsă de informație sau cu o educație istorică precară, ci cu o deformare profundă a percepției colective. O mitologizare a trecutului. O poveste în care realitatea e învinsă de imagine, de emoție, de ceea ce „pare că a fost”, nu de ceea ce a fost cu adevărat.
Așa am înțeles și mai clar ce înseamnă acel 66,2% dintre români care, potrivit sondajului INSCOP de zilele trecute, cred că Nicolae Ceaușescu a fost un lider bun pentru România. Nu o treime, ci două treimi! Când am văzut sondajul, m-am uitat de două ori, poate greșisem. Dar nu. Așa scrie, negru pe alb!
Doar un sfert dintre cei chestionați îl consideră pe Ceaușescu un lider rău. Restul: nu știu sau n-au curajul să spună. Atunci am realizat cât de bine pus la punct a fost aparatul de propagandă al lui Ceaușescu. Atât de bine, încât și azi are efecte masive, adânc înrădăcinate în conștiința colectivă.
E normal ca anumite persoane să fie nostalgice după anii tinereții. E la fel de normal să existe nostalgici după perioada când „pensia era primită la timp” sau despre „fabricile care mergeau”. Dar acest sondaj indică altceva, mult mai subtil, dar infinit mai periculos: moștenirea simbolică, culturală, afectivă.
Acel Ceaușescu pe care unii îl regretă nu e dictatorul real, ci e varianta mitologizată. Un personaj fictiv, construit cu grijă și livrat pe canale vizuale, afective, repetitive. Iar unul dintre cei care au contribuit decisiv la această construcție a fost (și) Sergiu Nicolaescu.
Țin minte cum, pe la sfârșitul ciclului primar – clasa a treia ori a patra, nu mai știu exact – ne-au dus cu școala să vedem filmul Dacii. La vârsta respectivă, a fost ca o excursie, dar nu pe la uzine, cum se obișnuia, ci la cinematograf. Și ni s-a părut și util, pe lângă plăcut! Cine mai avea nevoie să mai răsfoiască cartea de istorie, să-și piardă vremea citind despre un lucru pe care l-a văzut în film? De ce să ne pierdem timpul cu manuale, când totul ni se arăta spectaculos, colorat și convingător pe ecran, exact așa cum îl imaginase Sergiu Nicolaescu?
Așa de implicați am fost în subiectul filmului încât, spre finalul lui, când dacii luptau cu romanii, toată sala (adică noi, elevii) a început să scandeze în cor: „Hai dacii! Hai dacii!”. Un unison tulburător, copilăresc, dar sincer. Aveam senzația că suntem în tribunele unui meci de fotbal, nu la un film istoric.
Am mai trăit o astfel de experiență ani mai târziu, la o proiecție a filmului Drumul spre victorie, ăla cu Stallone și cu Pele, în care o echipă de prizonieri de război joacă fotbal cu nemții, în Parisul ocupat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Și acolo, pe final, sala (aici era vorba de oameni în toată firea!) a început să facă galerie echipei care se confrunta cu Germania nazistă. Se striga, ca pe stadion: „Hai americanii!”.
Poate că în perioada comunistă un astfel de entuziasm era și o formă de protest. Poate. Dar nu cred că cei care urlau din tot sufletul în sala de cinema se gândeau conștient la asta. Era mai degrabă o reacție viscerală, alimentată de poveste, de tensiune, de nevoia de eroi. Atunci, amintindu-mi și de reacțiile de la Dacii, am înțeles ce înseamnă puterea propagandei prin intermediul peliculei. Trebuie să recunosc că americanii sunt mult mai experți decât noi în acest domeniu…
Asta a reușit Sergiu Nicolaescu, cunoscutul și ominprezentul nostru om de film: să transforme trecutul în spectacol, să mitologizeze istoria, să creeze reflexe afective care au rămas până azi. În filmele lui, dacii erau puri, nobili, curați. Romanii – invadatori, cruzi, aroganți. Domnitorii erau singuri împotriva tuturor, înțelepți, neînțeleși, dar dispuși să moară pentru neam. Iar poporul… poporul nu comenta. Urma. Se jertfea. Se supunea.
Această imagine a „conducătorului providențial” – de la Burebista și Decebal, la Mihai Viteazul și Mircea cel Bătrân – s-a suprapus perfect peste autoportretul pe care și-l dorea Ceaușescu. Fără să-l arate direct, Nicolaescu a livrat publicului exact modelul ideal de lider: autoritar, justițiar, glorios. Și astfel, Ceaușescu a ajuns să fie perceput nu rațional, ci afectiv, ca parte din acest șir de eroi ai neamului. O proiecție cinematografică, nu o evaluare istorică.
Filmele acestea, difuzate obsesiv în anii ’60, ’70 și ’80, și reluate (și mai) obsesiv în anii ’90 și 2000 (adică în noul mileniu), au făcut mai mult decât toate manualele de istorie din școli. Au format generații. Au modelat percepții. Și au pregătit terenul pentru mitul „omului bun de la Scornicești”, care a ținut țara cu mână de fier, dar „a construit”.
Azi, când două treimi dintre români spun că Ceaușescu a fost un lider bun, nu vorbim despre realitate. Vorbim despre imagini care au prins rădăcini. Despre reflexe formate în întunericul sălii de cinema sau în fața televizorului. Despre emoții care s-au sedimentat adânc. Și despre un aparat de propagandă care, prin talentul regizoral (un fapt indubitabil) al lui Nicolaescu, a reușit ce n-au reușit nici discursurile de partid sau lozincile de pe ziduri: să transforme un dictator într-un personaj aproape simpatic.
Există remediu la așa ceva? Ar fi mai multe, dar tare mi-e teamă că pentru generația „Nicolaescu” e prea târziu. Dar pentru generația tânără, ar mai fi încă speranțe. „Istoria e cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul şi viitorul”, spunea Bălcescu. Să sperăm că se vor găsi cei care vor scrie corect această carte. Fără iz propagandistic, doar concentrată pe adevăruri istorice. Să mai sperăm că se vor găsi și cei care vor ști să predea (să prezinte) noii generații aceste adevăruri. Altfel, sunt șanse mari să retrăim, pe viitor, paginile negre ale trecutului istoric…
Hub media Lugoj 
Lasă un comentariu