Într-o pădure care se dorea modernizată, animalele și-au ales — prin vot cinstit, e adevărat — un Vulpoi drept conducător. Vorbea frumos, se dădea „reformator”, avea privirea sigură și zâmbetul acela fals care păcălește ușor animalele naive.
La început, toate îl admirau. Promitea ordine, moralitate și dreptate. Dar, în scurt timp, Vulpoiul s-a purtat exact cum îi era firea: și-a făcut prieteni doar dintre cei care îl lingușeau, a vânat orice glas care nu cânta în corul lui și a început să confunde pădurea cu propria-i vizuină.
Într-o zi, s-a gândit că i-ar prinde bine un Corb lângă el — unul cu voce puternică, cu scris limpede și ceva în cap. I-a propus un loc la curte, cu titlu de șef de cultură și aer de demnitate.
Dar Corbul, înțelept, i-a spus:
— Nu, mulțumesc! N-am fost făcut să trăiesc printre lingușeli.
De atunci, Vulpoiul n-a mai avut liniște. Rănit în orgoliu, a început să urle prin toată pădurea:
— Corbul e hoț! Corbul e hoț! A furat din avutul comun!
Toate animalele mici, care trăiau din resturile lui, au început să dea aprobator din cap. Cârtițele, care nu văd nimic, au strigat și ele, în gura mare, că au văzut; papagalii au repetat la nesfârșit, cuvânt cu cuvânt, cele spuse de liderul lor, iar aricii, temători să nu fie înțepați și ei, s-au închis și au tăcut.
Corbul, însă, nu s-a coborât de pe ramura lui. A privit de sus și a lăsat vremea să-și facă treaba. Și vremea nu l-a dezamăgit…
După o scurtă perioadă de domnie, Vulpoiul a fost chemat de Leul Judecător să se justifice în fața legilor și, după o cercetare temeinică, pentru nerespectarea rânduielilor, s-a decis să fie demis din funcția de „șef” al pădurii.
A fost o pedeapsă destul de grea, dar pe deplin meritată. După o viață presărată cu ocolișuri, înșelăciuni și procese din care a scăpat mereu ca prin urechile acului, de această dată legea nu l-a mai iertat. Și uite-așa, pe urma propriei cozi, Vulpoiul a fost izgonit din jilțul său de șef, intrând în istorie ca primul conducător al pădurii demis.
Dar și așa, Vulpoiul nu s-a dat plecat de tot. A continuat să bântuie prin pădure, dând ordine, sprijinit ba de cârtițe, ba de papagali și adulat în continuare de animalele mici, cele care trăiau din resturile lui. Ba mai mult, s-a mai vrut și reales în fruntea codrului, sperând că restul animalelor au uitat cine este. Dar ele îi citiseră deja iscusința în viclenie și îi cunoșteau bine obiceiul de a promite una și de a face absolut nimic.
Și nu și l-au mai dorit ca șef. Drept urmare, nu l-au mai ales.
Așa a rămas Vulpoiul din povestea noastră doar un simplu personaj de margine, bântuit de propria-i faimă și de nostalgia vremurilor când toți îi cântau în strună.
În zilele noastre, Vulpoiul își trăiește viața într-o altă pădure, dintr-o țară foarte, foarte îndepărtată. Și de acolo, ori de câte ori se mai gândește la trecut, își mai descarcă năduful pe Corb — a cărui „vină”, aceea că nu i-a cântat în strună, nu i-a iertat-o niciodată.
Iar Corbul? Corbul zboară liniștit, așteptând răbdător și plin de înțelepciune o nouă sentință, prin care Leul Judecător să decidă dacă Vulpoiul a mai comis o încălcare a legii…
Morala:
Adevărul nu are niciodată nevoie de strigăt.
Doar minciuna țipă, ca să se creadă vie…
P.S. E doar o fabulă, dar puteți să o tratați cum vreți. 😉
P.P.S. Este ultima dată când mai discut despre acest subiect, al acuzației pe care un fost edil al urbei mi-o aduce, în spațiul public Aștept, cu calm și înțelepciune 😊, ca justiția să aibă ultimul cuvânt.
Hub media Lugoj 
Lasă un comentariu