Venirea Aquatim-ului la Lugoj mi-a deschis o perspectivă nouă asupra felului în care fostele administrații au știut – sau n-au știut – să-și facă treaba.
Un oraș nu se conduce cu promisiuni și discursuri, ci cu viziune și capacitate de a face lucrurile să se miște. Iar dacă ne uităm la Lugojul de azi, e limpede că, pentru majoritatea primarilor care s-au perindat pe la conducere, măcar una dintre aceste calități a lipsit cu desăvârșire.
Cum a venit Aquatim, un operator regional de apă și canal, la Lugoj?
Cum a rămas ditamai municipiul fără operatorul propriu?
De ce nu avem, nici în zi de azi, apă bună de băut la robinet? (Conform specialiștilor, apa de la robinet este potabilă, dar nu este recomandat să o bem. Înțelege cine ce vrea din recomandarea asta…)
Sunt doar câteva întrebări care, căutând răspunsul, m-au întors cu zeci de ani în istoria Lugojului.
Problema cu apa, în Lugoj, este cu mult dinainte de 1989. Construirea cartierelor de blocuri în anii ’60–’80 a obligat municipalitatea lugojeană să regândească serviciul de apă și canalizare. Cele două uzine de apă existente la acea vreme nu mai făceau față nevoilor, așa că s-a hotărât, pe la mijlocul anilor ’80, construirea celei de-a treia uzine.
Doar că, pe atunci, industria era pe primul plan, iar cetățenii undeva pe la locul opt sau nouă, în preferințele Partidului Comunist. Noua uzină a fost construită în special pentru zona industrială a orașului. Cu alte cuvinte, apa pe care o furniza era mai utilă fabricilor decât bună de băut.
Problema calității apei era cunoscută de toți cei care au urmat la conducerea orașului după 1989, dar n-a fost niciodată o prioritate. Dacă e să comparăm cu alte probleme ale momentului – desființarea marilor întreprinderi lugojene, riscul ca șomajul să depășească 40%, inflația galopantă, legislația schimbătoare – putem spune că nici n-avea cum să fie.
Abia după anul 2000, lucrurile au început să se așeze, iar „furtuna” post-decembristă s-a mai domolit. Era începutul celui de-al doilea mandat al primarului Marius Martinescu. Fostul IGOL devenise deja Meridian 22 SA, din care se desprinsese Salprest – societatea care se ocupa strict de salubrizare. Administrația locală scăpase și de rețaua de termoficare, odată cu desființarea acestui serviciu în municipiul Lugoj, ceea ce a mai degrevat din cheltuielile administrative. Un moment, dacă nu ideal, măcar normal, ca cineva să încerce să rezolve problema apei potabile din municipiu.
Administrația Martinescu a identificat corect această problemă. Prioritățile erau clare: retehnologizarea uzinelor de apă, refacerea rețelelor de apă și canal și modernizarea stației de epurare. Costurile erau însă uriașe, mult peste posibilitățile financiare ale municipiului, așa că s-a început căutarea de fonduri guvernamentale (nu eram încă în Uniunea Europeană, la acea vreme).
Cum lipsa banilor bloca orice soluție imediată, la finalul celui de-al doilea mandat, primarul Martinescu a decis forarea de fântâni în aproape toate zonele orașului, pentru ca lugojenii să aibă măcar o sursă sigură de apă bună de băut. „O soluție provizorie, până vom reuși să găsim modalități de finanțare pentru întreaga investiție”, declara atunci Marius Martinescu.
La finalul celui de-al treilea mandat a venit și rezultatul eforturilor: în 2007, administrația lugojeană a reușit să încheie un contract cu Ministerul Mediului pentru retehnologizarea stației de epurare de la Jabăr, un proiect de aproape 7 milioane de euro.
În 2008, un alt proiect major – schimbarea întregii rețele de apă și canalizare din Lugoj – a primit finanțare externă. Mai lipseau doar fondurile pentru retehnologizarea uzinelor de apă și, practic, problema era rezolvată.
Numai că, în iunie 2008, Marius Martinescu a pierdut alegerile, la o diferență de doar 250 de voturi, după trei mandate. A fost decizia democratică a alegătorilor din Lugoj.
Administrația Martinescu a predat succesorilor o problemă identificată – calitatea apei – și finanțarea rezolvării ei în proporție de aproape 90%. Societatea Meridian 22 SA, operatorul local la acea vreme, era funcțională și bine dotată tehnologic.
În mod normal, nu ar mai fi trebuit să existe probleme.
Și totuși, ce avem azi?
O rețea de apă și canal schimbată doar pe jumătate, în mare parte colmatată, care produce pierderi de 70–80%. O stație de epurare în care s-au investit aproape 7 milioane de euro, dar care nu funcționează în parametrii normali.. Un operator local, Meridian 22 SA, dus la faliment. Un operator regional – Aquatim SA – adus la Lugoj, cu tarife și obligații contractuale care îi nemulțumesc pe cetățenii. Și, ce este cel mai trist, la robinet curge apă nerecomandată de specialiști, pentru băut…
Dacă cei care i-au urmat lui Marius Martinescu la conducerea orașului ar fi dus la bun sfârșit proiectele începute de el, situația de astăzi ar fi fost, fără îndoială, alta.
Și nu spun asta pentru a-i dedica o odă, ci pentru că toate datele, puse cap la cap, exact asta arată. Lugojul, cu o stație de epurare funcțională, o rețea complet schimbată și uzine modernizate, nu doar că n-ar fi avut nevoie de Aquatim, dar ar fi avut, demult, apă bună la robinete.
În definitiv, nu odele ridică sau dărâmă statuile, ci faptele rămase în istorie.
M-aș bucura ca, peste ani, să pot scrie un articol similar celui de astăzi, dar fără exemplele negative.
Hub media Lugoj 
Lasă un comentariu