Cultura lugojeană, între optimism și dezordine


Cele patru evenimente culturale care s-au suprapus în vinerea din 28 noiembrie 2025, toate începute la ora 18.00, au fost pentru Lugoj o fotografie perfectă a paradoxului local: avem inițiativă, avem oameni care muncesc pe cont propriu pentru cultură, dar nu avem deloc coordonare. Și, culmea, tocmai asta riscă să ne saboteze puținele momente în care orașul pulsează artistic.

Un vernisaj-concurs de fotografie la Casa Armatei, un vernisaj de pictură la Galeria ProArte, un spectacol de teatru la Teatrul Municipal și un concert de pian în fosta Școală de Muzică „Filaret Barbu”, astăzi simplu corp al Liceului „Iulia Hasdeu”. Toate la aceeași oră, toate cerând, fiecare în parte, prezența unui public pe care oricum îl avem destul de puțin numeros. Pentru un lugojean interesat de artă, alegerea unui singur eveniment însemna automat renunțarea la celelalte trei.

Problema nu e nouă. Ani la rând am văzut același fenomen, doar că atunci motivația era alta și, într-un fel, mai supărătoare: era vorba de evenimente plătite din bani publici, aprobate de o comisie aleasă de primărie, iar suprapunerile trădau lipsă de organizare și lipsă de respect pentru public. Paradoxal, atunci exista măcar iluzia că se poate face ordine în calendar.

Acum, lucrurile stau diferit: niciunul dintre evenimentele de vinerea trecută nu a fost finanțat din bugetul local. Toate au fost realizate din inițiativa unor oameni sau grupuri care nu au nicio obligație instituțională să se consulte între ei. Și totuși, faptul că toate sunt inițiative private nu scuză haosul. Lugojul este un oraș prea mic pentru ca cineva să poată spune, cu mâna pe inimă, că „nu a știut” de celelalte manifestări.

Important este că ele au existat, iar asta merită subliniat. Într-o perioadă în care sunt săptămâni întregi în care nu se întâmplă nimic în zona cultural-artistică – nu vorbim aici despre divertismentul care se confundă tot mai des cu arta – patru evenimente într-o singură seară ar trebui să ne bucure. Sunt semne că orașul nu e mort cultural, doar neorganizat. Dar tocmai lipsa de coordonare transformă bucuria într-o frustrare: artiștii pierd public, publicul pierde evenimente, iar comunitatea pierde coerență.

Probabil că nu există o soluție perfectă, dar există una decentă, care se practică în alte orașe: un centralizator comun al evenimentelor. Nu o instituție care să decidă ce se face și ce nu, nu un filtru birocratic, ci o simplă platformă – fie ea digitală sau chiar un calendar gestionat de sălile de spectacole și spațiile expoziționale din Lugoj –, unde organizatorii să poată verifica dacă data dorită se suprapune cu altceva. Nu e vorba de impunerea unor reguli, ci de bun-simț și dialog.

O consultare minimală, care să evite situațiile în care patru proiecte bune își „canibalizează” unul altuia publicul. Dacă fiecare sală, fie ea Casa Armatei, ProArte, Teatrul Municipal sau spațiul fostei Școli de Muzică, ar contribui la un astfel de calendar, am avea măcar un cadru orientativ. Restul ține de responsabilitatea fiecărui organizator.

Publicul lugojean este deja puțin numeric când vine vorba de cultură adevărată. Nu avem luxul de a-l împărți între patru direcții simultane. Când un oraș mic își fragmentează singur resursele – și publicul e o resursă –, mesajul transmis este unul de indiferență față de propriul potențial cultural. Artiștii și organizatorii investesc timp, bani și energie în fiecare proiect. Merită să aibă o șansă reală de a se întâlni cu publicul lor.

Partea bună este că aceste evenimente au existat și nu au depins de bugetul local. Asta arată că Lugojul are încă oameni care cred în cultură și vor să o facă, indiferent dacă instituțiile o sprijină sau nu. Din acest punct de vedere, vinerea trecută a fost o gură de aer curat și un semn că există speranță. Tocmai de aceea ar fi păcat ca astfel de inițiative să se lovească de obstacole care nu țin nici de bani, nici de talent, ci de simpla lipsă de coordonare.

Un oraș mic nu își permite luxul dezordinii. Dacă tot avem oameni care îndrăznesc să organizeze evenimente culturale fără ban public, măcar să le oferim cadrul minim ca ele să nu se calce în picioare unele pe altele. Asta ține doar de voință și de un minim respect reciproc în interiorul comunității culturale.

Lasă un comentariu

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑