„Semne bune anul are”- halal plugușor de an nou…

Ce frumos sună plugușorul chiar în prima zi din noul an:

„Aho, aho, copii și frați,
Stați puțin și nu mânați,
Lângă boi v-alăturați
Și cuvântul mi-ascultați:
Semne bune anul are,
Semne bune de belșug…”

Doar că, la foarte puțin timp după urare, realitatea ne-a izbit zdravăn. La Lugoj, în loc de semnele bune din urare, anul a început cu nămeți cum nu s-au mai văzut de ani buni, cu o explozie care, din fericire, nu s-a soldat cu victime – deși putea fi mult mai rău – și cu o serie de avarii la rețeaua de apă, unele după altele.
Halal plugușor…

Există zile în care, orice ai face, nimic nu funcționează. Oricât te-ai strădui, totul pare pus cu dosul în sus. În astfel de zile, soluția e simplă: tragi linie, lași totul baltă și reiei a doua zi. Problema e că noi nu vorbim despre o zi proastă. Vorbim despre începutul unui an.

Și atunci întrebarea devine incomodă: ce facem cu anul acesta? Sau, mai corect spus: ce facem și cu anul acesta?

Poate că, înainte de urări și declarații liniștitoare, ar trebui să ne așezăm și să notăm câteva lucruri, fără patimă, dar și fără autoamăgire.
Să notăm că, de fiecare dată când ninge serios, descoperim că „suntem pregătiți” doar pe hârtie, iar socoteala din birouri nu prea seamănă cu cea de pe străzi.
Să notăm că plătim la zi facturile către furnizorii de utilități, dar infrastructura rămâne veche, fragilă și, uneori, periculoasă.
Să notăm că rețeaua de apă și canalizare a Lugojului are, în mare parte, 40–50 de ani vechime și cedează constant, deși tarifele sunt actualizate la nivel de 2026.

Problema noastră nu este zăpada. Iarna nu ne-a luat prin surprindere pentru prima oară și nici nu va fi ultima. Problema noastră nu este nici explozia în sine, oricât de gravă a fost. Problema este că astfel de evenimente par să ne prindă mereu în aceeași stare: nepregătiți. Mai în termeni medicali, tratăm efectul bolii, dar nu și cauza ei.

De fiecare dată gestionăm incidentele ca pe episoade izolate. O avarie aici, o intervenție de urgență dincolo, câteva comunicate și multă speranță că „s-a rezolvat”. Dar, practic, nu se rezolvă nimic. Se amână. Se cârpește. Se amână problema pentru mai încolo, până la următorul episod.

Între timp, noi, ca simpli cetățeni, ne facem partea. Plătim impozite mai mari, suportăm facturi mai scumpe, acceptăm explicații tehnice și promisiuni reluate. În schimb, trăim cu aceleași adevăruri și temeri: infrastructură îmbătrânită, lipsă de prevenție și sentimentul că orașul funcționează de zeci de ani din inerție, și nu pe baza unei planificări riguroase.

Asta nu mai ține de ghinion și nici de „semne rele”. Ține de felul în care administrațiile lugojene au înțeles, de zeci de ani, cum stau lucrurile. De diferența dintre a conduce un oraș într-un mod vizionar și a-l gestiona din avarie în avarie. De curajul edililor – sau lipsa lui – de a spune: „Până aici! Problemele nu se mai rezolvă cu improvizații!”

Plugușorul vorbește despre belșug și speranță. Realitatea ne arată că, fără investiții serioase, fără planificare vizionară pe termen lung, fără profesioniști în funcții importante și fără o asumare clară, niciun an nu devine bun doar pentru că așa ne-am urat la început.

Semnele nu sunt rele. Sunt previzibile. Iar dacă vrem ca începutul de an viitor să nu fie o altă reluare a începutului dezastruos al anului acesta, ar fi bine să le citim corect. Altfel, vom continua să ne urăm de bine, în timp ce răul va deveni normalitate.