Am scris zilele trecute un articol în care primarul Călin Dobra a descris situația Ștrandului Municipal. Reacțiile au venit imediat și în număr mare. Unele argumentate, ce-i drept. Altele doar nervoase, agresive și fără o minimă logică. Despre limbaj nici nu mai are rost să insist.
Și nu este un caz singular. Aproape orice subiect care atinge administrația locală sau îl menționează pe Călin Dobra ajunge rapid într-o zonă de tensiune.
Toate aceste reacții pot fi privite din două perspective: limita răbdării și lipsa dialogului civilizat. Prima este legitimă. A doua este periculoasă.
Limita răbdării nu apare din senin. Ea este consecința firească a anilor în care conducerile acestui oraș au promis, au început, au amânat și, uneori, au lăsat lucrurile neterminate sau chiar neîncepute. Lugojenii au văzut prea multe proiecte anunțate cu entuziasm și finalizate târziu sau deloc. Au auzit prea multe explicații, prea multe justificări, prea multe invocări ale „grelei moșteniri”.
Când reacționează astăzi nervos la un subiect, nu reacționează doar la prezent. Reacționează la trecut, prin prezent. Reacționează la experiențe repetate, care lasă senzația că orașul merge greu, indiferent cine se află la conducere. Și nu trebuie blamați pentru această stare. Exigența este firească. Presiunea publică este normală. Într-o comunitate vie, răbdarea nu este infinită.
Limita răbdării poate fi explicată. Ea obligă administrația să fie mai eficientă, mai coerentă, mai clară în decizii și în rezultate.
Dar lipsa dialogului civilizat este altceva.
Ea nu înseamnă exigență. Înseamnă lipsă de bună creștere, de educație, de cei „șapte ani de-acasă”. Înseamnă incapacitatea de a discuta fără insultă. Înseamnă transformarea oricărei opinii într-un pretext pentru atac personal. Aici nu mai vorbim despre nemulțumire legitimă, ci despre degradarea conversației publice.
Când în loc de argument apare eticheta, iar în loc de contraargument apare jignirea, nu mai suntem într-o dezbatere. Suntem într-o stare de conflict permanent.
Și această stare nu este întâmplătoare…
Există politicieni care se hrănesc din tensiune și care alimentează deliberat polarizarea. Care cultivă ideea că orașul trebuie împărțit în tabere. Pentru unii, o comunitate nervoasă este utilă. Într-un climat tensionat, mesajele simple și agresive circulă mai ușor. Polarizarea aduce capital politic.
Dar pe termen lung, orașul pierde.
Este normal ca lugojenii să fie exigenți. Este normal să ceară rezultate și să sancționeze promisiunile sau lentoarea. Limita răbdării poate fi justificată. Dar lipsa dialogului civilizat nu are legătură cu lipsa răbdării.
Mai mult decât atât, lipsa dialogului civilizat îi lovește chiar pe cei aflați la limita răbdării. Pentru că, fără un dialog argumentat, fără capacitatea de a asculta și de a accepta că acest oraș are un trecut care apasă, dar și un prezent care trebuie gestionat realist, nemulțumirea nu se transformă în soluție. Se transformă în zgomot.
Un oraș nu poate fi corectat prin insultă. Nu poate fi accelerat prin jignire. Presiunea publică are forță doar atunci când este coerentă și argumentată. În momentul în care orice discuție devine atac, cei care cer, pe bună dreptate, mai mult și mai repede, își pierd propria forță.
Limita răbdării poate împinge administrația să performeze. Lipsa dialogului civilizat, în schimb, blochează orice șansă de a construi ceva durabil. Fără un minim respect în dezbatere, nici cea mai legitimă nemulțumire nu mai produce schimbare.
Iar dacă vrem ca orașul acesta să meargă înainte, trebuie să înțelegem un lucru simplu: exigența ajută. Lipsa dialogului civilizat, în schimb, nu ajută pe nimeni…
Lasă un răspuns