După ce, recent, în cadrul emisiunii „Interviul săptămânii” de la Autentic TV, i-am avut invitați pe Nicolae Silade, directorul Revistei „Actualitatea literară”, și pe Marius Maier, șef serviciu în cadrul Clubului Sportiv Municipal Lugoj, nu am putut să nu mă gândesc, în urma discuțiilor cu ei, la o întrebare simplă: ce am fost, cine suntem și cine vrem să fim, din punct de vedere cultural și sportiv, ca municipiu?
La cultură, lucrurile sunt, într-un fel, mai simple. Acolo se trăiește dintr-un renume pe care ni l-am asumat cu mulți ani în urmă și pe care încă mai încercăm să-l facem credibil. Bani s-au cheltuit, destul de mulți, dar nu pentru cultură, în adevăratul sens al cuvântului, ci în numele culturii. În general, pe spații pentru mâncare și băutură, zone de distracție pentru copii, evenimente în aer liber, unde mai exista și câte ceva plăcut ochiului și urechii pe o scenă. De altfel, lume multă. Dar cam atât.
Și, din păcate, ne-am cam obișnuit să fie așa. Pentru că nu avem alternative. Deși ne lăudăm cu un trecut cultural important, adevărul este puțin altfel. Nu există în Lugoj instituții profesioniste. Nu avem teatru, nu avem filarmonică, nu avem operă. Există doar o Casă de Cultură care ține de Primărie și care, e adevărat, se străduiește să le înlocuiască, dar nu prea are cum. O instituție de cultură profesionistă înseamnă un sistem organizat, cu reguli clare și continuitate.
La sport, e altă poveste. Aici există structuri profesioniste, există performanță, dar cu anumite costuri. Și nu mici. Când finanțarea a fost la nivelul obiectivelor, au existat și rezultate. Când nu, lucrurile au scăzut imediat.
Întrebarea care se pune este dacă ne permitem teatru profesionist, filarmonică sau operă, dacă ne permitem performanță sportivă constantă, la nivel ridicat. Mai corect spus, avem bani pentru cultură profesionistă – adică instituții de profil, cu toate costurile aferente – și pentru performanțe sportive care să fie peste ale unor orașe cu bugete incomparabil mai mari decât al Lugojului?
Aici e, de fapt, marea mea dilemă. Pentru că e ușor să spunem ce ne dorim, dar e mult mai greu să recunoaștem ce putem susține, în mod real și pe termen lung.
Lugojul are încă nevoi administrative imediate, pe care nu le putem ignora. Nu vorbim de proiecte spectaculoase, ci de lucruri de bază: infrastructură rutieră care trebuie adusă la un nivel decent, rețele de apă și canalizare funcționale la parametri cel puțin normali, investiții în sănătate și educație, în spații de agrement și multe, din păcate, prea multe altele. Sunt lucruri care țin de funcționarea normală a orașului, capitol la care stăm rău de tot, inclusiv în comparație cu orașe mult mai mici decât al nostru.
Suntem un oraș de mărime medie și, indiferent cât de mult ne-am dori altceva, trebuie să plecăm de la această realitate. Nu ca o scuză, ci ca un punct de echilibru. Pentru că, dacă ignorăm lucrul acesta și ne raportăm doar la dorințe, riscăm să construim lucruri pe care nu le putem duce în timp.
Pe de altă parte, nici varianta renunțării la anumite obiective nu este o soluție. Ar fi cea mai mare greșeală să îmbrățișăm ideea de „nu ne permitem” și să coborâm ștacheta, atât la cultură, cât și la sport, la minimum. Să nu ajungem la o automulțumire, începând să confundăm lucrurile, considerând că dacă avem evenimente unde ne simțim bine în aer liber avem și cultură, sau că dacă avem sport de masă nu mai este nevoie de performanță.
Pentru că un oraș fără un minim de cultură (reală) și fără un minim de performanță în sport nu mai este un oraș care se dezvoltă, ci doar unul care se străduiește să funcționeze.
Lasă un răspuns