Dragă armată română,
Când ți-am scris ultima dată, spunând că mi-ai furat un an din viață, mulți — mai ales dintre foștii tăi angajați — au sărit în sus de supărare. Așa am fost învățați de mici: că tu, armata, și tot ce ține de tine aveți un statut aproape „sfânt”, deci intangibil.
Acum îți scriu din nou. Și, din nou, o fac altfel decât am învățat din cărțile de istorie sau din filmele lui Sergiu Nicolaescu.
Te-am văzut astăzi deasupra Lugojului. Sau, mai bine spus, te-am simțit. Un elicopter de-al tău a apărut din senin și, fără să anunțe pe nimeni, a început să facă ceea ce, din exterior, păreau niște „drifturi” aeriene — știu, nu e un termen tehnic, dar asta am văzut: ridicări, coborâri, opriri bruște, toate la o înălțime foarte mică față de clădiri, chiar deasupra centrului orașului.
Întâmplător, eram la un prieten. Împreună am privit tot acel spectacol de la o distanță relativ mică. Amândoi suntem părinți. Copiii noștri erau la școală, într-una dintre școlile peste care elicopterul tău își făcea manevrele.
Să nu-mi ceri să-ți explic ce am simțit în acele momente. Tu, care ar trebui să protejezi, ai devenit, pentru câteva minute, un motiv de neliniște. Din postura de părinte, nu aveam de unde să știu ce se întâmplă:
— dacă era un exercițiu;
— dacă era o situație de urgență;
— sau dacă lucrurile scăpaseră de sub control.
Poate, privit de la distanță, pare exagerat. Poate sună chiar ironic. Dar, atunci când un elicopter coboară peste școala unde se află copilului tău și îl vezi evoluând imprevizibil la mică înălțime, nu mai e loc de glume.
Tu știi mai bine decât mine că asemenea manevre au loc, în mod normal, în spații controlate. Știi că există zone dedicate, tocmai pentru a evita orice risc pentru populație. Și mai știi că, atunci când există motive serioase pentru astfel de acțiuni într-un oraș, există și obligația de a informa.
De data aceasta, nu ai făcut-o.
Nu ți-ai anunțat nici autoritățile locale, nici oamenii peste care ai zburat. I-ai lăsat să ghicească. I-ai lăsat să-și imagineze scenarii. I-ai lăsat, pur și simplu, în incertitudine.
Dragă armată, mi-ai plăcut când eram copil. Am crescut cu poveștile tale, cu filmele și cu imaginea ta de protector. Nu prea ne-am înțeles noi cam un an din viața mea. dar, în rest, te-am respectat.
Dar astăzi, ți-am văzut o față care nu are nimic de-a face cu siguranța și respectul pe care ar trebui să le inspiri. Și, ca părinte, nu pot trece peste asta.
Mi-ai luat deja un an din viață, nu crezi că-i de ajuns?
Cu stimă,
Un părinte
Lasă un răspuns