Recent, am participat la prezentarea documentarului dedicat lui György Kurtág. Nu o să intru acum în amănunte despre momentul în sine. Deși ar fi câte ceva de povestit și despre acest aspect al „culturii” lugojene: un regizor premiat cu Ursul de Argint la Berlin vine personal să-și prezinte filmul la Lugoj, iar lugojenii se fac că… plouă.
Și nu orice fel de film, ci unul în care sunt prezentate fragmente din viața poate celui mai important om de cultură născut la Lugoj. Probabil singurul lugojean căruia unii dintre cei mai mari muzicieni contemporani ai lumii îi atribuie titulatura de geniu.
Dar aceasta ar fi o altă poveste.
Pe mine m-a intrigat un fragment al filmului. Din cele aproape două ore dedicate vieții lui Kurtág, Lugojului îi sunt rezervate doar câteva minute. Nu multe, dar, cel puțin pentru mine, șocante.
Lugojul este descris de Kurtág ca un loc al tristeții. O tristețe excelent surprinsă în imagini de regizorul Nagy Dénes.
Marele compozitor și-a petrecut copilăria într-un oraș despre care am învățat că era cosmopolit, multicultural și ecumenic. Un oraș în care trăiau împreună români, maghiari, germani și evrei. Tot aici, Kurtág a fost inițiat în tainele pianului, instrumentul care avea să-i deschidă drumul spre lumea marilor artiști.
Care erau atunci premisele ca amintirile sale despre Lugoj să fie atât de triste?
Răspunsul apare într-un fragment al documentarului. Kurtág povestește că, pentru el, copilăria la Lugoj a însemnat și bătaia aproape zilnică încasată de la colegii de școală.
„Veneau și din clasele mai mari să mă bată”, își amintește el.
Povestește apoi că și-a dorit să participe, împreună cu ceilalți copii, la un concert de colinde de Crăciun organizat la teatru. A fost însă izgonit de pe scenă pentru că era… evreu.
În acel moment, m-am întrebat: cât de bine ne cunoaștem noi, lugojenii, propria istorie?
Dacă un om ajuns la vârsta de 100 de ani, plecat din Lugoj de opt decenii, păstrează asemenea amintiri ale copilăriei, ce s-a petrecut cu adevărat în orașul interbelic? Câți dintre foștii săi locuitori au plecat purtând aceleași răni? Cât de puternic a fost antisemitismul la Lugoj și sub ce forme s-a manifestat?
Și de ce știm atât de puține despre toate acestea?
Ne place să vorbim despre Lugojul multicultural, despre conviețuire și despre modelul unui Banat în care fiecare comunitate și-a găsit locul. Probabil că o bună parte din această imagine este adevărată. Dar mărturia lui Kurtág ne arată că nu este întreaga poveste.
Dincolo de imaginea orașului cosmopolit a existat și realitatea unui copil bătut și alungat de pe scena teatrului pentru că era evreu.
Răsfoind paginile istoriei locale, am descoperit că Horia Sima, cel care avea să devină conducătorul Mișcării Legionare, a activat ca profesor și în Lugoj. Prezența sa în Banat coincide cu anii copilăriei lui Kurtág și cu perioada în care mișcările naționaliste, extremiste și antisemite câștigau teren în România.
Ar fi însă prea simplu să punem totul pe seama unui singur om. Horia Sima nu a inventat singur antisemitismul și nici nu putea răspândi asemenea idei într-un loc complet imun la ele. Prezența sa este doar o piesă dintr-un tablou despre care, la Lugoj, s-a vorbit prea puțin.
Dar acest editorial nu este despre Horia Sima.
Este despre noi, lugojenii. Despre cine am fost și despre felul în care alegem să ne povestim trecutul.
Am fost sau nu antisemiți? Cât de adânc au pătruns asemenea idei în școlile, instituțiile și familiile Lugojului? De ce am ascuns aceste momente ale istoriei orașului sau, poate mai grav, de ce le-am tratat ca pe niște întâmplări lipsite de importanță?
Este comod să-l revendicăm pe György Kurtág. Să spunem că s-a născut la Lugoj, că este al nostru și că numele orașului se leagă de unul dintre marii compozitori ai lumii. Este ușor să ne mândrim cu geniul său.Dar nu cumva faptul că ne mândrim cu marele compozitor, ignorând copilul evreu bătut și umilit aici, arată că nu suntem încă pregătiți să ne întrebăm cât din antisemitismul Lugojului de atunci a rămas în lugojenii de astăzi?
Lasă un răspuns