În toamna anului 2004, România era cuprinsă de febra unui scandal care părea să nu se mai termine. Adrian Mutu fusese depistat pozitiv la cocaină, pe vremea când evolua la Chelsea, iar presa românească transformase subiectul într-o adevărată obsesie națională. Nu exista zi fără știri, comentarii, analize sau dezbateri despre fotbalist.
În acea perioadă, o scenetă pe care mi-o amintesc din emisiunea „Chestiunea Zilei”, a lui Florin Călinescu, ironiza avalanșa mediatică într-o manieră de un umor negru savuros. Un individ, ajuns la capătul răbdării din cauza bombardamentului neîntrerupt cu informații despre Adrian Mutu, alesese, în logica absurdă a pamfletului, să se sinucidă prin spânzurare. La gât îi atârna o pancartă care explica, într-o singură propoziție, motivul gestului extrem: „Nu mai dați știri cu Mutu!”.
Era un pamflet, desigur, dar mesajul era cât se poate de limpede. Când un subiect este exploatat până la saturație, informația riscă să devină mai degrabă obositoare decât utilă.
După mai bine de două decenii, mi-am amintit de sceneta lui Călinescu urmărind ceea ce se întâmplă în Lugoj. Cu o singură modificare, pancarta ar putea deveni cât se poate de actuală: „Nu mai dați știri cu Podul de Fier!”.
De luni întregi, Podul de Fier este prezent aproape zilnic în spațiul public local. Fotografii, filmări, comentarii, transmisiuni și știri despre fiecare etapă a lucrărilor. Podul apare din toate unghiurile posibile, cu muncitori sau fără, cu utilaje sau fără, dimineața, la prânz și seara.
Paginile de Facebook ale Primăriei și constructorului abundă în informații despre evoluția lucrărilor. Nici paginile celor care contestă activitatea primarului nu sunt mai puțin preocupate de subiect. La toate acestea se adaugă filmările și fotografiile postate aproape zilnic de cetățeni, însoțite de comentarii, observații, aprecieri sau nemulțumiri. Fiecare pare să aibă ceva de spus despre Podul de Fier, iar Facebook-ul a devenit locul în care aproape orice mișcare din șantier este analizată, judecată și comentată. Uneori, cu mai multă pasiune decât ar stârni probleme mult mai importante ale orașului.
Iar presa lugojeană, din care fac și eu parte, contribuie la această avalanșă. Ar fi ipocrit să pretind contrariul. Am scris și eu despre Podul de Fier, am urmărit lucrările și voi continua să o fac atunci când există informații care merită aduse la cunoștința publicului. Numai că, uneori, privind întregul spectacol mediatic, am senzația că podul a ajuns să producă mai multe știri decât toate celelalte subiecte ale orașului la un loc.
Dincolo de ironie, interesul este justificat. Inaugurat în 1902, Podul de Fier reprezintă unul dintre simbolurile Lugojului. Iar reabilitarea unei asemenea construcții nu înseamnă doar turnarea unui strat de asfalt și redeschiderea circulației. Vorbim despre intervenții complexe, despre conservarea structurii metalice și respectarea valorii istorice a unui monument aflat într-un ansamblu protejat. Redeschiderea pentru pietoni nu trebuie confundată cu finalizarea lucrărilor.
Tocmai de aceea, subiectul merită tratat cu seriozitate, nu transformat într-o competiție a postărilor.
Podul de Fier a rezistat mai bine de 120 de ani, traversând războaie, schimbări de regim și generații întregi de lugojeni. Cu siguranță, va rezista și avalanșei de informații din aceste luni.
Cel mai indicat ar fi să ne păstrăm, așadar, obiectivitatea și să nu hiperbolizăm importanța unei reabilitări, fie ea și a unui simbol al Lugojului, în detrimentul altor subiecte care merită aceeași atenție. Lugojul nu începe și nu se termină la capetele Podului de Fier. Orașul are o viață administrativă, economică, socială, culturală și sportivă, fiecare cu realizările, problemele și evenimentele sale, care trebuie privite și prezentate în funcție de relevanța lor, nu de zgomotul pe care îl produc în spațiul public.
Până la urmă, nu numărul postărilor, al fotografiilor sau al știrilor conferă importanță unei lucrări. Repetarea obsesivă a unui subiect nu îl face neapărat mai valoros pentru comunitate. Dimpotrivă, riscă să-i banalizeze până și adevărata semnificație.
Poate că tocmai aceasta este lecția pamfletului lui Florin Călinescu, de acum mai bine de două decenii: între dreptul publicului de a fi informat și oboseala provocată de excesul de informație există o limită pe care ar trebui să știm să nu o depășim. Inclusiv noi, cei care încă mai credem că „facem” presă…
Lasă un răspuns