Nu sunt împotriva protestelor. Își au și ele rostul lor în lumea asta. Chiar dacă, după Decembrie ’89, nu o să mă mai prindeți la vreunul, aceasta este strict decizia mea. Respect însă dreptul oamenilor de a se organiza și de a manifesta, atunci când consideră că li se încalcă drepturi sau când simt nevoia să transmită public un mesaj.
Pornind de la acest principiu și încercând să fiu corect ca jurnalist, am decis să consemnez ceea ce s-a dorit a fi, zilele trecute, un protest la Lugoj. După prima tentativă – pe care am tratat-o sub forma unui pamflet, pentru că realitatea nu-mi permitea altă abordare – am considerat că a doua încercare de protest merită o consemnare jurnalistică, fie și doar din respect pentru ideea de protest.
Am plecat de la premisa că vârsta celor implicați și faptul că am reușit să port un minim dialog cu ei sunt suficiente argumente pentru o abordare serioasă. Am făcut abstracție de prezența politicului în zonă, deși existau fotografii publice la protestele AUR din Capitală, cu cei implicați. Am trecut și peste faptul că miza protestului nu era formulată clar. Am lăsat multe deoparte.
Ceea ce a urmat a fost, însă, de domeniul ridicolului.
Protestul (aici mă refer la cel de-al doilea) nu doar că nu a mai avut loc, dar inițiatorii lui s-au și filmat, anunțând pe rețelele de socializare că „au ajuns la o înțelegere cu primaru’”. Ce fel de înțelegere, cu ce rezultate, în ce condiții – nu s-a mai spus. Nici nu mai era nevoie. Oricum s-a dovedit că nu era legal nici acesta. În acel moment, orice urmă de credibilitate pe care i-am dat-o acestui demers s-a evaporat.
Privit în ansamblu, acest episod „democratic” al „protestelor” lugojene a fost un adevărat spectacol de incompetență organizatorică. Un protest inițiat de doi reprezentanți ai unui ONG, apropiați, cum am spus, de o zonă politică, a fost anulat la cererea… conducerii ONG-ului. Motivul? Respectivii inițiatori nu fuseseră mandatați pentru o asemenea acțiune. Ulterior, protestul s-a dorit reluat „pe persoană fizică”. Noii semnatari ai lui au fost unul dintre cei doi inițiatori ai primului protest, căruia i s-a mai alăturat și un alt domn, care, la rândul său, apare în fotografiile de pe Facebook de la protestele politice ale partidului mai sus menționat. Finalul poveștii a fost de un ridicol apoteotic: o filmare în care cei doi semnatari anunțau anularea celui de-al doilea protest, invocând o misterioasă „înțelegere cu domnul primar”.
Tot acest traseu – inițiere, anulare, reluare, anulare din nou – s-a desfășurat fără o minimă coerență și fără o asumare publică (sau politică) serioasă. Despre motivele protestului nu are rost să mai amintesc. S-a vorbit mult și confuz. Cert este că ele nu au fost niciodată formulate clar și unitar, așa cum ar fi fost firesc pentru un PROTEST în adevăratul sens al cuvântului.
Din punct de vedere juridic, protestul este un drept fundamental, garantat de Constituție, dar exercitarea lui este reglementată strict tocmai pentru a evita improvizația și haosul. Legea nr. 60/1991 stabilește clar condițiile în care adunările publice pot fi organizate.
Ceea ce s-a întâmplat la Lugoj nu a fost un protest autentic, ci o succesiune de improvizații, tratate superficial și încheiate abrupt, printr-o explicație care a lăsat mai multe semne de întrebare decât răspunsuri. Cine a fost în spatele lui? Ce s-a dorit de la el? Cine a dorit să-și arate mușchii și în fața cui? De ce apare peste tot un anumit partid, dar niciodată acesta nu și-a revendicat inițiativa? Sunt multe semne de întrebare la care, poate, în timp, le vom afla răspunsurile.
Și îmi permit să dau un sfat, chiar prietenesc, către cei despre care aud că iarăși le vine tare a protesta și nu se mai pot abține: citiți Legea nr. 60/1991! Încercați măcar de data asta să nu vă mai faceți de rușine. Eu, oricum, nu voi mai consemna nimic din viitoarele voastre „proteste”. Viața e prea scurtă pentru a o risipi cu lucruri ridicole…
Lasă un răspuns