Și a trecut prima săptămână fără acces pe Podul de Fier. Sincer? Mă așteptam să fie mult mai rău decât este. Ca părinte care își ducea copilul la școală, trecând Podul de Fier peste Timiș în fiecare dimineață de școală, mi-a fost greu să-mi imaginez cum va fi.
Din fericire, pentru foarte mulți existența podului de peste Timiș de la Centura ocolitoare este o mană cerească. Chiar dacă această „mană” te cam usucă la buzunar, deoarece distanța pe care trebuie să o parcurgi pe noua rută este cam dublă față de cea veche, este totuși bine.
Personal, am încercat cam toate variantele de ocolire a Podului de Fier. Varianta Podului de Beton este cea mai aglomerată, cum era de așteptat. Dar, dacă e să fim realiști, și înainte de oprirea circulației pe Podul de Fier situația acolo nu era una roză. La fel de „bară la bară” s-a mers pe Podul de Beton și înainte.
Un fapt care m-a surprins într-un mod plăcut a fost conduita șoferilor. Cel puțin eu nu am întâlnit, deși mergeam bară la bară, niciun mârlan de trafic. Ăla care dă din claxon și vrea mereu să intre primul pe bandă. Din contră, am văzut mulți care cedau accesul pe banda lor, fără nervi și fără claxoane. Bine, e un sentiment de „asta e, tot întârziem și dacă îl las pe ăsta și dacă nu”, dar tot e ceva.
Îmi aduc aminte de mirarea unui prieten din județul Mehedinți, venit student la Lugoj acum vreo 30 de ani. Nu putea să înțeleagă cum de șoferii din Lugoj oferă cu atâta lejeritate prioritate pietonilor la treceri, fără ca aceștia să pună măcar piciorul pe „zebră”. „Păi, dacă era la Severin, abia când ajungea pietonul pe la jumătatea trecerii se opreau și mașinile”, a zis el. Poate că există și o latură mai bănățeană a noastră, mai calmă și mai înțelegătoare.
Una peste alta, mai din poze postate pe Facebook, mai din cele văzute, chiar se lucrează la Podul de Fier. Bine, până acum a fost partea aia ușoară, cea care implică pickhammer-ul (picamerul, pentru meșteri). Să vedem acum, când începe măiestria, adică reabilitarea cu adevărat a Podului, cât de rapid va merge totul.
E normal să-mi doresc să se termine cât mai repede, dar sunt conștient, în același timp, că repede nu înseamnă neapărat și bine. Și parcă mi-aș dori să fie finalizat bine acest pod. Este, totuși, mândria și simbolul orașului. Să fim înțeleși, nici 4 ani de așteptare nu sunt indicați, deși am mai suportat o asemenea traumă temporală…
Când a început toată tevatura aceasta cu Podul de Fier, cineva mi-a zis: lugojenii se vor obișnui și cu acest impediment. Nu zic că nu are dreptate, doar că, uitându-mă cum arată orașul acum, mi-e să nu devină această obișnuință un… obicei. E ok în a accepta ce este inevitabil, adică anumite situații mai grele, dar să fim, totuși, atenți. Să avem atenția pe care nu prea am avut-o în ultimele decenii, dacă e să comparăm cum arăta Lugojul odinioară și cum arată acum.
P.S. principala poza a editorialului a fost preluată de pe pagina de Facebook Călin Dobra
Lasă un răspuns